Stela’s Journeys

Flashback-uri

-  Nici azi nu stiu daca una din cele mai vechi amintiri pe care le am este vis sau realitate: vad dintr-o ambulanta cladirea policlinicii de copii din Cluj (intrarea din spate, de pe Clinicilor, pe unde intrau masinile), luminata la cateva ferestre (este noapte). S-ar putea sa fie un vis de copil purtat foarte mult pe la medici sau s-ar putea sa fie realitatea cand, pe la 2 ani, era efectiv sa mor.

- primul meu ghiozdan, pe care mi l-a adus tata dintr-o delegatie de la Bucuresti, bej cu model maro si buzunare portocalii, culoare care se vedea cam rar in lumea cam gri din 1986.

- un om numit Ramiro (chiar asa il chema!), din Turda, care lucra la Londra, pe care l-am vazut o singura data in viata si care, cu o generozitate neinteleasa, m-a dus din proprie initiativa vreo 80 de km de la Heathrow pana intr-un colegiu dintr-un satuc uitat de lume din East Sussex, unde habar nu aveam cum pot ajunge. Si asta doar pentru ca fusesem vecina de zbor a fetei pe care o astepta.

- primul meu birou si apartamentul din Bucuresti, scoase amandoua parca din romanele lui Mihail Sebastian, primul cu o scara de fier forjat minunata, celelalat cu tavane inalte, ferestre mari si mobila din anii 40, neagra, simpla si eleganta. Edith Piaf si Ella Fitzgerald, pe care le ascultam continuu in perioada aceea

-sfarsitul actului 3 din Carmen, la Opera din Bucuresti, cu un Jose Cura dezlantuit.

-duminica dupa masa, pe strazile din Karlsruhe, unde m-am plimbat cam jumatate de ora pana sa vad primul om pe strada.

- trenul de noapte Roma – Milano, eu, un bolognez limbut si 6-7 indieni inghesuiti unul in capul celuilalt in compartimentul de clasa 1.

- Oliviu Gherman (vi-l mai amintiti, prin perioada Iliescu era presedintele adormit al Senatului, politruc gras si peltic plin de favoruri obtinute tenebros), beat si cantand cantece de petrecere in microfonul confiscat de la solista tarafului,  la o nunta sinistra.

- am intrat val vartej intr-o sala de reuniuni imaculata, a unei mari multinationale imaculate,  din cladirea imaculata de otel si sticla din Piata Operei, unde  un grup de barbati seriosi, ocupati si importanti, la costum si cravata, impreuna cu vreo 2 doamne serioase si ele, la costum dar fara cravata, s-au intrerupt brusc si si-au intors toti capetele spre mine,  care intarziasem. eu am baiguit niste scuze, gandindu-ma in acelasi timp daca nu mi-a ramas intre dinti ceva din salata pe care o mancasem in graba in taxi, si brusc mi-a venit sa rad de morga barbatilor si femeilor din sala, iar singurul lucru la care m-am putut gandi a fost ” ce naiba caut eu aici”?

Noptile in jurul Scalei

Recunosc acum, dupa aproape 9 ani, ca primul motiv pentru care am ales Milano ca destinatie  a aplicatiei mele pentru bursa Erasmus a fost faptul ca acolo era Scala. Imi doream enorm sa ma duc la spectacolele legendare de acolo si deja stiam (de pe net) programul stagiunii in care ar fi urmat sa fiu acolo.

Ei  bine, cand am ajuns la fata locului, mi-am dat seama ca uitasem sa ma informez asupra celui mai important lucru: cum, si mai ales cat costa sa obtii pretioasele bilete.

Dupa cum aveam sa imi dau seama, Scala este de fapt un teatru cu o arhitectura anterioara acelor “grand opera” consacrate – gen Opera Garnier sau Covent Garden. Holurile stramte duc catre o sala relativ mica – in orice caz cu un balcon aproape  inexistent, lucru esential pentru conditia mea de student care, cu bursa de 200 de euro, nu putea aspira la mai mult de un loc in ultimul rand – la “cucurigu”.

Revenind la perioada mea milaneza, am aflat curand trei lucruri importante: unul era ca biletele erau destul de prohibitive ca pret – si, dupa cum spuneam inainte, cele cu preturi relativ mici erau foarte putine. Al doilea, ca aceste bilete se puteam cumpara online dupa un sistem destul de complicat (pe vremea aceea aveam doar un card inutilizabil in afara tarii pentru bursa mea de merit – va rog sa va amintiti ca eram in 2001), sistem cu care puteai sa achizitionezi biletele doar cu luni bune inainte.

Al treilea si cel mai important lucru era ca existau vreo 50 de locuri in picioare, disponibile ca “last minute” – locuri, evident, ieftine.

Aceasta veste buna avea bineinteles si un revers care, dupa mine, facea parte din aura de inaccesibilitate si snobism cu care Scala si-a pastrat faima de mare teatru de opera de-a lungul timpului. Ca sa obtii aceste bilete pretioase, mai ales la spectacolele importante, trebuia sa dai un adevarat test de fidelitate fata de opera. Oficial, teatrul Scala se spala pe maini, in cea mai buna traditie a comediei italiene, de vanzarea acestor bilete, care cadea in sarcina unei incerte asociatii de iubitori sau prieteni ai Scalei – nu mai tin minte cum isi spuneau. Ei bine, reprezentantul aceste incredibile asociatii era un nene care semana leit cu unul din personajele negative din 101 dalmatieni (va amintiti de cei doi hoti de catelusi) care facea, cu o seara inainte de spectacolul cu pricina, liste de asteptare pentru bilete. Aceste liste se faceau pe la miezul noptii, in fata teatrului – dupa cum spuneam, Scala tolera acest obicei, dar nu si-l insusea. Trebuia sa vii a doua zi dimineata la 5  sa faci “prezenta” – adica sa iti confirmi locul pe lista. Daca nu ajungeai acolo cand ti se striga numele, erai sters de pe lista. In fine, mai trebuia sa vii o data, cu vreo 2 ore inaintea inceperii spectacolului, sa mai “confirmi” o data. Dupa inca ceva timp de vanzoleala generala, primeai ravnitul bilet pentru echivalentul a nici 10 euro (in 2001 se foloseau lirele). Nu vi se pare ca  ritualul asta seamana cu cozile la portocale de pe vremuri ?

Ei bine, ca sa vedeti pana unde merg nebuniile oamenilor, am facut chestia asta cu noptile petrecute prin fata Scalei de vreo 3 ori. Am trecut peste acest ritual umilitor si am ajuns sa vad si sa aud spectacolele pe care le doream (cu exceptia unuia, unde lista a fost prea lunga…). Va spun cu maina pe inima ca a meritat. A meritat nu doar pentru spectacolele in sine, ci pentru ca am intalnit in acele nopti incredibile oameni grozavi, oameni indragostiti de muzica de spectacol sau, dupa cum veti vedea, indragostiti  de logodnica  si de muzica. Erau oameni obisnuiti, din clasa medie, cu care am petrecut niste ore foarte simpatice in asteptarea absurdelor protocoale ale Scalei.

Am intalnit doi francezi, o fata si un baiat, la vreo 25 de ani, care venisera special de la Nisa pentru a vedea un spectacol – era Verdi, Bal Mascat. M-a frapat ca venisera atata drum si nici nu cunosteau bine opera  respectiva – le-am povestit eu subiectul operei, stind pe treptele de piatra din fata teatrului – era o noapte calda de mai. Am stat cu ei de povesti cateva ore bune, dupa care am intrat in vorba cu un cuplu tanar de italieni care isi asteptau si ei randul, si in sfarsit cu inca un italian pe care l-am ajutat eu sa il pacaleasca pe tartorul biletelor, pentru a obtine si un bilet pentru logodnica lui, pe care nu vrusese sa o aduca noaptea sa astepte in fata teatrului. Baiatul fusese in Romania pe cand lucrase cu ceva fundatie, cunostea bine Oradea si am povestit foarte multe. Ce m-a frapat la acesti oameni era ca nu erau maniaci “operatici”; nu stiau extraordinar de multe despre opera pe care urmau sa o vada, nici despre solisti.  Nici nu se plangeau de sistemul acela ciudat si absurd. Erau pur si simplu oameni care pretuiau ceea ce se intampla la Scala si vroiau sa fie si ei acolo.

Ne-am reintalnit dimineatala ora aceea incredibila, toata trupa, si dupa ce ne-am facut “prezenta” cu voiosia unor scolari de clasa 1, am plecat prin galeria Vittorio Emanuele, si am admirat Domul luminat  de soarele care rasarea in timp ce savuram una din cele mai bune cafele pe care le-am baut in viata mea.

Deja cand ne-am reintalnit seara la spectacol eram cei mai buni prieteni. Si asa imi amintesc de serile de la poarta Scalei cu tot atata placere ca si serile de spectacol.

Strabunica

Strabunica este o figura importanta a familiei noastre. Nu am cunoscut-o, dar ma leaga de ea o coincidenta stranie: m-am nascut la nici doua saptamani de la moartea ei. Era bolnava de multa vreme, dar tragea de moarte sa vada daca si ultima din stranepoatele ei va fi tot o fata. Nu am dezamagit-o .

Strabunica este o adevarata “mater familiae” : eu sunt a patra generatie intr-o familie care, din partea strabunicii, a adus pe lume numai femei. In acea ramura, am numai matusi, verisoare si stramatusi, ca rude de sange. Nici un barbat. Strabunica a instituit un adevarat matriarhat, in primul rand prin genele ei puternice. A lasat numele ei regal, Elisabeta, urmatoarelor doua generatii de fete si nepoate. Doar la generatia noastra (tot numai fete, pe ramura noastra) s-a rupt sirul Elisabetelor.

S-a nascut o data cu secolul XX. Era fata unui om destul de instarit din Oradea, care luase de nevasta o femeie de vita nobila, dar imburghezita de sangele tatalui ei, un fabricant de trasuri. Copilaria primei noastre Elisabete a fost marcata de personalitatea tatalui, care era un tiran in casa, a dus-o pe propria nevasta la depresie (si, se spune, betie), careia insa ii toca cu tenacitate zestrea rotunjoara pentru care o luase prin cazinourile si bordelurile din Budapesta, unde mergea des si traia pe picior mare. Era un barbat chel, cu niste ochi vioi sub ramele rotunde ale ochelarilor, cu buze carnoase si cu niste mustati grozave in furculita. Cel putin asa il stiu eu din singura fotografie care s-a pastrat intr-un album vechi. Un adevarat tartor, personaj negativ de filme holywoodiene, toata lumea inaltind rugaciuni de multumire cand, in sfarsit, inca tanarul tata a avut decenta sa moara inainte de a-si ruina intreaga familie.

Strabunica era deja o adolescenta, inalta, bine facuta, cu un nas acvilin si niste ochi patrunzatori, caprui. Pentru a scapa de tatal terorist s-a casatorit repede cu un om pe care nu l-a iubit, dar l-a respectat, om rafinat, un comerciant de succes care ii putea oferi o companie placuta, ca si o situatie materiala buna, deoarece era constienta ca tatal ei nu ii rezervase alta zestre decat resturile ramase de la sticlele de sampanie baute in Budapesta.

A avut, dupa cum spuneam, numai fete, patru surori. A prins epoca stralucitoare dintre razboaie, cand a devenit o figura destul de mondena la Oradea, cu vizite frecvente la Budapesta si Viena. A prins invazia nazista, cand sotul ei, evreu, a avut, dupa cum spunea chiar ea, “bunul simt sa moara la timp”, inainte sa inceapa deportarile. Faptul ca nascuse doar fete a salvat urmasii: se hotarase ca si copiii, daca sunt baieti, sa urmeze ritul mozaic, al tatalui, daca sunt fete, religia catolica a mamei. Fiind toate fete, au reusit sa obtina niste certificate de la Biserica Catolica, care le-a salvat de deportare.

A trait razboiul si a auzit, din adapostul lor din curtea casei, cum o bomba le-a distrus caminul: spre nenorocul lor, casa familiei era aproape de gara Oradei, care era greu bombardata. A mers cu ce a putut pana la Budapesta, pentru a fugi din calea rusilor, si a prins asediul Budapestei, in care a trait o luna intr-o pivnita, cu un sac de fasole ca singura hrana. A vazut cum au navalit rusii in refugiul lor, cum ofiterii o intrebau, cu pistoalele in maini, unde este femeia frumoasa din fotografia de pe perete (de fapt era ea in fotografie, cu douazeci de ani inainte. deja avea 40 si albise inainte de vreme). A trait comunismul, in care i s-a luat tot, in care membrii familiei erau luati pe sus noaptea si dispareau petru totdeauna, iar oameni necunoscuti ocupau casele din care ea si ai ei erau dati afara fara nici o explicatie.

Cu un incredibil simt practic, a supravietuit. Zambea ca o mare doamna nazistilor, desi ii injura intre dinti, dramuia ratiile in pivnita asediului Budapestei, a facut un drum de sute de kilometri  ca sa isi salveze fetele, a vandut fara sa clipeasca tot ce mai ramasese de valoare in casa pentru a-si hrani nepoatele in anii 50 ai comunismului, in care mai nimeni din familie nu se putea angaja nici macar ca muncitor. A cultivat relatii pe care le stia importante, fara sa se gudure nicaieri, cu un incredibil simt de om de afaceri. Si in anii grei, se imbraca ingrijit, si nu uita niciodata ca de fapt, era o mare doamna.

Era extrem de critica si spunea, fara sa clipeasca, lucrurilor pe nume. Era o fire dominatoare si nu se jena sa se manifeste. In tinerete a avut amanti, pe care insa niciodata nu i-a pus inaintea familiei. In casa, a fost o adevarata tirana , de moda veche. Credea cu convingere ca familia este sfanta, ca copiii sanatosi se cresc cu pateu de gasca si friptura cu grasime, ca bataia e rupta din rai, dar ca ea putea sa si moara daca trebuia sa isi salveze familia, fiicele sau nepoatele.

Nu suporta concurenta barbatilor in casa. Cum ea ramasese vaduva de tanara, principalele critici le-au incasat ginerii, de altfel singurii barbati care atentau la conducerea acestui univers al femeilor. Unul era taran parvenit, altul filfizon, altul prea artist, toate adjectivele posibile erau rostite fara a jigni direct, dar suficient de raspicat pentru ca strabunica sa isi faca cunoscuta pozitia. La batranete, un atac a lasat-o o vreme fara puterea de a vorbi. A reinvatat sa rosteasca cuvintele ca un copil, si arunca cu bastonul dupa nenorocitii de nepoti care se aflau prin preajma, nervoasa ca nu poata sa spuna ceea ce gandeste.

Poate pentru ca nu am cunoscut-o, pentru mine este o figura legendara, cineva din familie care ma vegheaza. O stiu din povestile bunicii si mamei, si o port in minte ca pe o doamna cu mintea si limba ascutita, cu o vitalitate incredibila, o figura critica ce ridica din sprancene daca nu ma port “cum trebuie”, sau care ma aproba scurt din cap daca fac ceva bun.

Hitachi

Un japonez povestind la gura sobei, intr-un salon tipic englezesc (un conac pierdut pe o colina undeva intre Londra si Brighton). Are o fata impasibila, este slab, uscativ, cu o privire serioasa in spatele ochelarilor cu rame negre.

Imi spune povestea lui, dupa ce imi cantase la pian Bach (intr-o versiune absolut originala; omul nu luase in viata lui o lectie de pian, si interpreta dupa voia inimii notele si intervalele, fara nici un fel de restrictie impusa de nenumaratele ore de batut tactul si descifrat note).

Japonez sadea, era fiul unui om de afaceri de succes din Tokyo. Tatal lui avea o afacere in electronica, o fabricuta de componente. Copilul, Hitachi, nu era deloc interesat de fabricuta sau de componentele electronice, ci il pasiona, la vremea aceea, muzica, era introvertit si citea mult, ascuns dupa ochelarii grosi care il faceau si mai timid . Tatal, in bunul spirit japonez, a ignorat total dorintele copilului si l-a declarat, spre groaza lui Hitachi, urmasul lui in afacerea cu fabricuta. Dupa ce a terminat studiile impuse de parinti, Hitachi a fost angajat (aproape cu forta) in fabricuta tatalui, pe un post umil, pentru a trece prin toate treptele ierarhiei pana a ajunge la intelepciunea necesara conducerii afacerii. Hitachi a dat in depresie patologica. Pe langa faptul ca ura fabricuta si componenetele electronice, toti colegii lui il izolau, fiind “fiul sefului”, care ajunsese intre ei prin dreptul nasterii, nu prin merit.

Hitachi ajunsese in pragul sinuciderii, cand tatal sau a facut atac cerebral si a murit. Se poate spune ca parintele si-a salvat fiul, care deja isi cumparase doza letala de somnifere.

Hitachi a facut atunci ce nu indraznise in fata tatalui, pe scurt a injurat cum stia el mai bine fabricuta, componentele electronice si familia proprie, si a lasat totul.

A plecat aproape fara un ban in State, unde a lucrat si a inceput sa studieze antroposofia. Asa a ajuns in California in cercul unei “guru” cu o filosofie cam incerta, vag inspirata de lucrarile lui Rudolf Steiner.

A studiat acolo pictura, dupa care a lasat-o si pe guru, luind drumul Angliei (cu o scurta pauza prin mari orase americane, unde vindea desene si picturi pe unde apuca), ca sa studieze sculptura la colegiul din conacul englezesc. Imi spunea ca acum familia, impacata cu gandul fiului risipitor, ii daduse acces la partea lui de mostenire.

Mi-a povestit toate astea inconjurat de lucrarile lui de sculptura si mapele cu desene, pe care mi le aratase, intr-o engleza butucanoasa si pronuntata gutural.

Studiase pictura si sculptura intr-un stil foarte ciudat. Stia in amanunt opera lui Van Gogh, dar nu auzise in viata lui de Degas, si s-a uitat spre mine cam uimit cand am pomenit de suprarealisti. Cunostea pe Rodin, nu auzise de Bernini.

Dar una din sculpturile lui, un mic tors de femeie, sculptat in piatra alba (ce semana cu marmura), avea o linie minunata care cobora de la omplatul femeii, usor intoarse, spre talia frumoasa si soldul fin. Hitachi nu si-a schimbat expresia impasibila a fetei pe tot parcursul povestii. Dar a schitat un suras cand i-am spus ca imi place linia soldului femeii din sculptura. “Si mie imi place”, mi-a spus.