Cand gandim prin propriile noastre filtre, cu propriile noastre ganduri, utilizand propriile noastre simturi, nefolosind “template”-uri de gandire preluate din ziare, de la tv, din discutia colegilor de la serviciu, de pe blogul cutare? Cand ne-am gandit ultima data la cat sens au actiunile cu care ne umplem fiecare zi de beton si benzina pe care o petrecem? Cand ne-am gandit ultima data la ce simte prietenul pe care nu l-am mai sunat demult, pentru ca mereu avem scuza ca nu avem timp? cand ne-am gandit ultima data la ce ne este noua drag, frumos, la ce inseamna minunile din lumea asta care nu se rezuma la birou, net, mall, ikea, masina, laptop, deadline, iesit in club sa ne distram pentru ca in club trebuie sa ne distram, week-end la munte si an nou la viena. La ce ne este cu adevarat important si interesant, nu la ce auzim ca este important si interesant?  La faptul ca in fiecare an vin Pastile si ca nu doar de sarbatori trebuie sa fim buni si drepti. Ca sunt oameni care ne iubesc si sunt oameni care poate ne urasc, sau pe care ii uram, sau care ne sunt indiferenti, desi ne sunt aproape. Ca sunt lucruri pe care la aruncam in fundul memoriei pentru ca nu vrem sa ne amintim de ele, dar asta nu le face mai putin importante. Nu cred ca trebuie sa asteptam sa fim batrani ca sa ne gandim la toate astea, cand nu mai poti aduna decat regrete sau multumiri de sine inutile. Poate ar trebui sa ne oprim din cand in cand. Sa oprim putin cubicle-ul in care ne poarta viata noastra prin civilizatie, sa iesim de acolo putin si sa gandim.

No comment!

Revin cu chestii de-a valma care m-au lovit sau le resimt de cand a inceput anul:

Desi uneori ma simt mai hartuita, este muuuuult mai bine sa  fii un pic mai putin angajat si un pic mai mult freelancer, cum incep sa fiu. Am o libertate mult mai mare, desi uneori imi folosesc libertatea ca sa lucrez .

Cineva de sus cred ca s-a distrat foarte tare pe seama celor dusi cu pluta sa dea mii de euro pentru un soric de porc de craciun sau sarmale de anul nou pe valea prahovei unde nu a fost pic de zapada si unde a fost o mazga infecta, si asta pentru ca la intoarcerea acasa, in Bucuresti, curajosii sa faca 100 de km in vreo 5 ore si sa declare unei dudui cu microfon si cameraman ca “a fost distractie si e important ca am fost acolo”. Cel putin asta rezulta din stirile pe care le-am vazut la tv, unde obiceiurile bucurestenilor sunt prezentate ca obicei national “mii de romani pe valea Prahovei”. De ce nu “mii de romani in Carpatii Orientali”? sau “mii de romani in Apuseni”? sau “mii de romani in Alpi?”

In schimb, la Homorod, in secuime, am gasit nu foarte multa zapada, dar totusi un strat decent, si o partie excelent intretinuta. Dovada ca Dumnezeu iti da, dar nu iti pune in traista. Am schiat nonstop, in timp ce in Poiana, la o altitudine ceva mai mare, se schia (daca putem spune asa) printre panselute.

Aud in ultimele zile si de unul, Ciutacu. Cine este acest domn Ciutacu?

Pentru iubitorii lui Mozart, zilele trecute, in timp ce treceam plictisita de la un canal tv la altul, am dat de un interviu, si m-am oprit ca sa fiu sigura ca am citit bine numele intervievatului, trecut in partea de jos a ecranului: ei bine, era un interviu cu Don Giovanni! (pe cuvant de onoare, asa scria, iar in ecran, cu gesturi de Al Capone, vorbea nenea ala neaos care vinde jucatori de fotbal ca pe oitze).

Revin imediat cu ganduri mai senine, adica impresii de vacanta.

-

Salina de la Praid, unde este promenada in toata regula (din cate am auzit, este cea mai mare din tara, sau una din cele mai mari); in orice caz, te plimbi prin niste sali imense, unde gasesti sute de oameni care joaca badminton, mananca, alearga, se dau in leagane, se roaga (pentru ca este si o capela ecumenica acolo), sau pur si simplu casca ochii. Pardoseala de sare tocita de atata circulatie este ca de palat.Intri cu autobuzul prin salina, pe un pret marisor – pe masura suprafetei salinei, banuiesc.

Una din salile mari

Capela

Locurile de joaca pentru copii

Si pardoseala care m-a fascinat pe mine

Pe la lacul sfanta Ana

Oi, cioban si un peisaj frumos de tot

Un copac de-a dreptul impresionist

Si lacul sfanta Ana, unde te poti da cu barca pana pe inserat, si unde cei curajosi pot si inota. Trebuie sa platesti intrarea daca esti cu masina – ceea ce este o greseala pentru ca drumul este incredibil de desfundat, mai bine faceti o plimbare de 3 km pana la lac, de  la bariera “rezervatiei”. Cica sutn si ursi, eu nu am vazut decat zeci si zeci de corturi inghesuite.

Despre faptul ca toti am ramas pe undeva niste copii si ca nu trebuie sa renuntam de tot la asta.

In sfarsit, despre faptul ca uneori avem chef sa vedem un film frumos si plin de umor despre toate aceste lucruri

Despre toate astea, in The science of sleep, al lui Michel Gondry, cu un Gael Garcia Bernal care nu mai are nimic din aspra  sete de viata spaniola, ci este un visator perfect, cu Charlotte Gainsbourg simpatica si naturala, un film de acum cativa ani, care merita (re)vazut.

PS De urmarit: cele 2-3 replici pe care le are politistul in scena cu pianul din apartamentul lui Charlotte Gainsbourg. Eu am ras in hohote.

- sa aiba mereu rujul frumos intins toata ziua; eu nu mai am nici urma de ruj dupa 10 min de cand l-am aplicat, indiferent de marca – de la YSL pana la alea de 2 lei din piata

- sa stea pe tocuri toata ziua (eu pe la ora 2 incep sa imi scot picioarele din pantofi pe dupa birou)

- sa aiba mereu parul frumos aranjat, ca scos din cutie; sa nu para ca au parul lins de vacutza (al meu rezista intr-o forma “standard” maximum jumate de zi de cand ies de la coafor – adica de vreo 4 ori pe an; dupa aceea, orice as face intervine vacutza).

- sa aiba mereu geanta plina de lucruri utile (de la servetele la forfecute si pile, creioane, etc). Si eu am geanta mereu plina, in principal de lucruri inutile, plus vreo 2 memory stick-uri; totdeauna multe hartii. Rujul il gasesc de obicei desfasurat si bine intins pe vreo hartie importanta, plina de semnaturi si stampile, alaturi de un maldar de monede de 10,5 si 50 de bani, manjite bine si ele cu ruj.

-  sa aiba umbrela la ele  cand ploua

PS revin curand cu episoade din drumurile de Transilvania…

O statie de autobuz marginasa in zi de 1 mai (cand 99% din milanezi sunt plecati din oras). In statia de autobuz, eu, o tanti italianca de vreo 60 de ani si vreo 5 asiatici. Tanti se uita urat la asiaticii care isi permiteau sa vorbeasca in limba lor neinteleasa si pareau sa se simta chiar foarte bine, si se tot retragea spre mine, aruncind priviri pline de inteles inspre zona asiatica a statiei. Pana la urma (autobuzul intarzia, era doar zi de sarbatoare), intra in vorba cu mine si imi zice: “Vai, ce bine ca macar suntm 2 italience, cu toti extracomunitarii astia de jur imprejur.” M-am uitat la ea zambind si am reusit sa scot cu cel mai machiavelic ton de care am fost in stare:  “Stiti, si eu sunt extracomunitara!” Dupa care i-am ranjit (sper) periculos.

Ep. 2  Cluj, 2005 

Toata lumea la unison (prieteni, familie, etc) : vai, dar cum te duci tu la miticii aia…

Ep. 3  Bucuresti, 2005-2008 birouri diferite de multinationale.

Nesfarsite si rasuflate bancuri cu “noooooooo”, “amu ce mai e la Cluuuuuj”, si ardelenii “mai inceeeeet”. Just for the record, oi fi eu nascuta in Cluj,  dar  mama e nascuta in Oradea, din parinti macedoniano-maghiaro-evrei, iar tata e buzoian neaos. 

Ep. 4, Cluj, 2009, un birou din centru

Aud ceva de genul “scuze ca vorbesc asa de aia din sud, stiu ca esti din Bucuresti…”.  Eu nu stiam. Bine ca s-au gandit sa imi spuna si mie.

Update: aflu ca multi dintre colegii mei “stiu” (din surse sigure, ma intelegi) ca sunt “mitica” .

La Viscri ajungi din Bunesti, un sat intre Brasov si Sighisoara. Aici nu mai gasesti decat 25 de sasi (din cate ne spune organista bisericii, care este si ghid), toti maturi si batrani, si nici un copil. Mai gasesti un muzeu nu foarte mare nici foarte bogat dar inteligent amenajat, astfel incat poti sa vezi putin din viata sasilor de acum 100 de ani, biserica fortificata destul de bine conservata si turnul principal cam darapanat , casele vechi si frumoase, o viata rurala cum scrie la carte, cu cai, curci si gaini care stau pe ulita, un peisaj de vis si un drum ingrozitor ca sa parcurgi cei 7 km care despart Viscri de drumul national.

Dar sa nu ne lungim cu vorba, pe scurt:

Casele din Viscri

..modelul meu favorit pentru sedinta foto

…copiii din Viscri ..

…comertul din Viscri …

…biserica fortificata si turnul din Viscri ….

..muzeul din Viscri cu uneltele, imbracamintea, inscrisurile si viata sasilor …

…high-tech Viscri…

…si, pentru ca nimic nu poate fi perfect, drumul spre Viscri

Paginile:

Home, ramane Home, pana ii dau alt nume mai frumos.  e casuta mea virtuala cu vitrina.

Muzica mea este pagina de la care de fapt mi-am venit ideea  blogului (dupa aceea am deviat spre calatorii). O sa incerc, cu o frecventa destul de mare, sper, sa spun cate ceva despre muzica pe care o ascult. Mai putin in vorbe, mai mult in sunete. Si fara sa provoc, sper, procese pentru drepturi de autor .

Povesti vechi sunt lucruri pastrate undeva prin memoria mea, construite din povestirile altora, din intalnirile si calatoriile mele. Sunat parte din “arhiva” mea personala.

Da, si Despre mine

Ia uitati ce a iesit

Maramu: Viseu si Valea Vaserului

Am luat mocanita, evident….

..la ora 7 jumate dimineata …..

….dupa vreun ceas de asteptare am pornit in sfarsit pe Valea Vaserului! Si lucrurile au inceput sa ni se arate cam asa:

iar la sfarsitul zilei ne-am cinstit cu un gratar, o tabla si niste beri (gratarele erau prea mari, nu au mai incaput in post)

in livada gazdelor noastre din Viseu, de unde lumea arata cam asa:

PS Sa nu uitam de Mariutza, mocanita de serviciu care ne-a dus vreo 20 de km si ne-a “pescuit” de pe drumul de intoarcere