Spring moments

- a inflorit ploaia de aur. In tot orasul

- am vazut primul cires inflorit (sau ce-o fi, copacii aia care nu au o frunza, dar se umplu primavara de flori roz/albe, cu un miros grozav)

- in intersectia urata de la razoare, in rondul din mijlocul sensului giratoriu, au aparut straturi de flori  care inconjoara 6 mesteceni incredibil de frumosi, care ma duc cu gandul la poezia ruseasca si care reusesc sa puna in umbra panoul publicitar urat plantat chiar in mijlocul drumului

- se vand narcise galbene peste tot

- wizzair are curse regulate spre cluj )

Despre talent si fericire

Am gasit articolul asta din Cotidianul care, desi nu are un subiect care ar trebui sa mai aduca vreo noutate, trebuie sa spun ca m-a emotionat grozav. Pentru ca este despre lucruri pe care le socotim de multe ori desuete, mai prejos de noi, si pe care nu mai punem pret. Nu sunt mainstream si nu sunt cool, din moment ce nu includ o atitudine critica sau cinica – atitudini care ne-au devenit de multe ori o doua natura.

Ca una care si-a dorit enorm de mult un talent care nu i-a fost dat, randurile astea mi-au amintit ca trebuie sa fii recunoscator pentru ce ai – inteligenta, talent, iubire, nu sa fii nemultumit pentru ce n-ai. Poate asta este secretul fericirii.

Uneori simplitatea este mai profunda decat sofisticarea. Chiar daca (si tocmai pentru ca) purtatorul simplitatii nu este constient de asta.

Va mai aduceti aminte de emisiunile de la Europa Libera?

1.

In sfarsit, Cold Waves a rulat la cinemateca, la Union, una din putinele sali de cinema unde ma duc. Am fost sa il vad ieri.

Ce sa va zic, in primul rand, duceti-va sa-l vedeti. Va fi ca o intoarcere in timp mai adanca decat credeti. Veti ajunge sa retraiti lucruri care nu s-au intamplat in viata voastra, dar care vi s-ar fi putut intampla voua, parintilor vostri. Filmul are un ritm grozav, un mod frust si foarte personal de a intra in istoria pe care vrea sa o spuna. Te arunca in vietile oamenilor, te duce la lucruri care iti sunt familiare.

Va veti aminti cu emotie acordurile care anuntau inceputul emisiunilor de la ora 7 ale Europei Libere, vocile pe care le stiati pe atunci fara sa le puteti asocia unui chip, si va veti enerva ca un parlamentar, fost ofiter de securitate, este in stare sa acuze niste oameni care au fost atacati chiar de catre institutia din care facea parte, ca acestia au fost niste lasi, parasind tara. Cu cea mai mare liniste si cu zambetul pe buze.

M-a frapat curajul acela sinucigas, constant si putin nebun al opozantilor autentici, care luptau singuri. Si am stat sa ma gandesc ce as fi facut eu daca aveam varsta de acum in perioada aceea – in anii 70 sau 80. Nu prea am de ce sa ma mandresc. Cred ca cea mai mare realizare ar fi fost sa emigrez.

De fapt, desi povestea urmeaza destinul oamenilor de la Europa Libera, pentru mine filmul nu a fost despre Europa Libera, ci despre oameni care au avut curajul sa vorbeasca sau indiferenta sa taca. Despre cat curaj avem sa vorbim sau sa tacem acum, cand nu riscam prea multe daca ne sustinem parerea – in nici un caz ceea ce riscau oamenii din vremea aceea. Despre cat timp va trece, pana cand si noi vom scapa de fricile si temerile ascunse, care ne-au ramas intiparite in comportament ca niste amprente, desi am trait doar cativa ani de copilarie in perioada aceea schizofrenica. Pentru ca, oricat ne-am lauda, sunt prea putini cei care s-au nascut in comunism si reusesc sa gandeasca intr-adevar liber.

2.

Filmul asta mi-a rascolit amintirile.

- Mi-a amintit de radioul vechi langa care in fiecare seara la 7 familia se aduna constant, inclusiv noi, copiii (mie mi se parea o treaba foarte importanta, de om mare, asa ca stateam), si incepea emisiunea la Europa Libera. Parca imediat dupa generic era Ioana Magura, cu stiri, si dupa aia NC Munteanu – dar poate nu imi mai aduc aminte exact.

- mi-a adus aminte despre dispretul fata de “turnatorii” din vecini – ca se stia care erau

- imi amintesc de blestemele sincere si tintite ale bunicii de cate ori incepea seara Telejurnalul, cu inevitabilele imagini.

- imi amintesc  vocea retinuta cu care era pomenit bunicul mort la Canal

- imi amintesc ca mama m-a luat de un 15 septembrie de la scoala, si m-a dus la rude, la munte,  pentru ca eu as fi fost selectata sa ii dau flori tovarasului care venea la Cluj la deschiderea anului scolar. Si eu am fost fericita: se zvonea ca pentru asa o onoare trebuiau sa iti faca toate analizele, sa iti ia sange,  ace, brrrr,

- Mi-am amintit ca in 22 decembrie cand, dupa ce a vazut ce e la tv si a inteles ca s-a sfarsit, tata m-a luat in brate (aveam 10 ani) si a strigat, parca, ceva de bucurie. Eu atunci l-am intrebat ” Tati, asa e ca de acum o sa avem banane?” – banuiesc ca pentru mine asta era libertatea suprema.

Luna cea mai nesuferita

E februarie si nu mai am rabdare. Ca in fiecare an, in perioada asta nu mai am stare, numar orele si zilele… m-am saturat de fulare, manusi, sosete groase, frig, zloata (niciodata nu imi aduc aminte de zapada din februarie, numai de mocirla, de zapezi topindu-se sau de geruri naprasnice care deja sunt enervante intr-o iarna pe sfarsite. Zapada e in decembrie, indiferent ce zice buletinul meteo); m-am saturat de zile mohorate, de soare cu dinti, de maini reci, de garoafe  si trandafiri inghetati – singurele flori pe care le vad in perioada asta, de zile frumoase doar daca te uiti pe geam.

In fiecare an, in februarie, mi-e dor de caldura, mi-e dor sa ma intind la soare, mi-e dor sa simt nisipul fierbinte pe talpi, sa nu mai trebuiasca sa tot pun straturi peste straturi de haine vreo 20 de minute in sir, nu mai vreau sa beau ceaiuri si mi-e dor sa mananc capsuni. Mi-e dor sa imi pun in urechi cerceii in forma de cirese care ii dau disperari eterne mamei si sa vad copaci inverziti.

 A trecut perioada aia frumoasa din iarna, in care de bucuri de zapada, astepti cadouri, este o forfoteala generala placuta in frigul sanatos care se lasa dupa o toamna calaie si nesuferita, in care astepti sarbatorile si prima ninsoare, si miroase a brad. In decembrie iti vine sa faci bulgari din zapada, in februarie sa pui sare pe ea, sa se topeasca. In decembrie ne purtam fata de iarna ca niste copii, in februarie – ca niste babe.

In cautarea fericirii…:)

Daca aveti impresia ca nu o gasiti, nu disperati. Asteptati instalatorul….