Cat timp gandim

Oare cat timp alocam gandurilor noastre? Nu cand ne gandim la ultimul film de la mall, la problema nerezolvata de la job, la cum sa reparam chiuveta in baie, la prietenul caruia trebuie sa ii cerem din nou sa ne ajute cu softul X, la ultima oferta de la zara pe care trebuie neaparat sa o prindem, etc. Nu la felul in care completam casute ale vietii noastre monotone si la felul in care bifam tiparele simple care ne sunt bagate pe gat in fiecare zi. Ci pur si simplu, cand gandim?

Cand gandim prin propriile noastre filtre, cu propriile noastre ganduri, utilizand propriile noastre simturi, nefolosind “template”-uri de gandire preluate din ziare, de la tv, din discutia colegilor de la serviciu, de pe blogul cutare? Cand ne-am gandit ultima data la cat sens au actiunile cu care ne umplem fiecare zi de beton si benzina pe care o petrecem? Cand ne-am gandit ultima data la ce simte prietenul pe care nu l-am mai sunat demult, pentru ca mereu avem scuza ca nu avem timp? cand ne-am gandit ultima data la ce ne este noua drag, frumos, la ce inseamna minunile din lumea asta care nu se rezuma la birou, net, mall, ikea, masina, laptop, deadline, iesit in club sa ne distram pentru ca in club trebuie sa ne distram, week-end la munte si an nou la viena. La ce ne este cu adevarat important si interesant, nu la ce auzim ca este important si interesant?  La faptul ca in fiecare an vin Pastile si ca nu doar de sarbatori trebuie sa fim buni si drepti. Ca sunt oameni care ne iubesc si sunt oameni care poate ne urasc, sau pe care ii uram, sau care ne sunt indiferenti, desi ne sunt aproape. Ca sunt lucruri pe care la aruncam in fundul memoriei pentru ca nu vrem sa ne amintim de ele, dar asta nu le face mai putin importante. Nu cred ca trebuie sa asteptam sa fim batrani ca sa ne gandim la toate astea, cand nu mai poti aduna decat regrete sau multumiri de sine inutile. Poate ar trebui sa ne oprim din cand in cand. Sa oprim putin cubicle-ul in care ne poarta viata noastra prin civilizatie, sa iesim de acolo putin si sa gandim.

Funny stuff

Extras dintr-un “ghid al solicitantului”, adica indicatiile pretioase pentru pregatirea unui dosar de finantare complet prin fonduri structurale, in Romania. Este un document public si va asigur ca daca cititi astfel de documente veti gasi o sumedenie de cerinte similare. Cu astfel de conditii, de ce sa ne miram ca auzim mereu ca “nu exista absorbtie”?

ATENŢIE! În cazul documentelor certificate (semnate de către reprezentantul legal, ştampilate şi cu înscrisul: “conform cu originalul), pagina respectivă va purta două semnături, două ştampile, numerotarea paginii şi înscrisul:”conform cu originalul.

No comment!

Stelaa is back

Nu stiu pentru cat timp, si nici cat de constant, dar brusc mi-a revenit pofta sa scriu pe blog. Poate pentru ca nu mai lucrez chiar cate 16 ore pe zi, ca in decembrie. Lucrez numai vreo 10.

Revin cu chestii de-a valma care m-au lovit sau le resimt de cand a inceput anul:

Desi uneori ma simt mai hartuita, este muuuuult mai bine sa  fii un pic mai putin angajat si un pic mai mult freelancer, cum incep sa fiu. Am o libertate mult mai mare, desi uneori imi folosesc libertatea ca sa lucrez .

Cineva de sus cred ca s-a distrat foarte tare pe seama celor dusi cu pluta sa dea mii de euro pentru un soric de porc de craciun sau sarmale de anul nou pe valea prahovei unde nu a fost pic de zapada si unde a fost o mazga infecta, si asta pentru ca la intoarcerea acasa, in Bucuresti, curajosii sa faca 100 de km in vreo 5 ore si sa declare unei dudui cu microfon si cameraman ca “a fost distractie si e important ca am fost acolo”. Cel putin asta rezulta din stirile pe care le-am vazut la tv, unde obiceiurile bucurestenilor sunt prezentate ca obicei national “mii de romani pe valea Prahovei”. De ce nu “mii de romani in Carpatii Orientali”? sau “mii de romani in Apuseni”? sau “mii de romani in Alpi?”

In schimb, la Homorod, in secuime, am gasit nu foarte multa zapada, dar totusi un strat decent, si o partie excelent intretinuta. Dovada ca Dumnezeu iti da, dar nu iti pune in traista. Am schiat nonstop, in timp ce in Poiana, la o altitudine ceva mai mare, se schia (daca putem spune asa) printre panselute.

Aud in ultimele zile si de unul, Ciutacu. Cine este acest domn Ciutacu?

Pentru iubitorii lui Mozart, zilele trecute, in timp ce treceam plictisita de la un canal tv la altul, am dat de un interviu, si m-am oprit ca sa fiu sigura ca am citit bine numele intervievatului, trecut in partea de jos a ecranului: ei bine, era un interviu cu Don Giovanni! (pe cuvant de onoare, asa scria, iar in ecran, cu gesturi de Al Capone, vorbea nenea ala neaos care vinde jucatori de fotbal ca pe oitze).

Revin imediat cu ganduri mai senine, adica impresii de vacanta.

-

Transilvania 3 – prin secuime

Prin Secuime

Salina de la Praid, unde este promenada in toata regula (din cate am auzit, este cea mai mare din tara, sau una din cele mai mari); in orice caz, te plimbi prin niste sali imense, unde gasesti sute de oameni care joaca badminton, mananca, alearga, se dau in leagane, se roaga (pentru ca este si o capela ecumenica acolo), sau pur si simplu casca ochii. Pardoseala de sare tocita de atata circulatie este ca de palat.Intri cu autobuzul prin salina, pe un pret marisor – pe masura suprafetei salinei, banuiesc.

Una din salile mari

Capela

Locurile de joaca pentru copii

Si pardoseala care m-a fascinat pe mine

Pe la lacul sfanta Ana

Oi, cioban si un peisaj frumos de tot

Un copac de-a dreptul impresionist

Si lacul sfanta Ana, unde te poti da cu barca pana pe inserat, si unde cei curajosi pot si inota. Trebuie sa platesti intrarea daca esti cu masina – ceea ce este o greseala pentru ca drumul este incredibil de desfundat, mai bine faceti o plimbare de 3 km pana la lac, de  la bariera “rezervatiei”. Cica sutn si ursi, eu nu am vazut decat zeci si zeci de corturi inghesuite.

Visati, va rog

Vise bombastice despre frustrarile de la birou, despre refuzul de a te maturiza, de  a recunoaste ca iubesti si de a-ti asuma acest lucru, cu toate riscurile, de a recunoaste ca toti suntem cavaleri si printese la un moment dat, de a recunoaste ca toti avem  un reality show personal pe care il difuzam undeva in ascunzisurile mintii noastre.

Despre faptul ca toti am ramas pe undeva niste copii si ca nu trebuie sa renuntam de tot la asta.

In sfarsit, despre faptul ca uneori avem chef sa vedem un film frumos si plin de umor despre toate aceste lucruri

Despre toate astea, in The science of sleep, al lui Michel Gondry, cu un Gael Garcia Bernal care nu mai are nimic din aspra  sete de viata spaniola, ci este un visator perfect, cu Charlotte Gainsbourg simpatica si naturala, un film de acum cativa ani, care merita (re)vazut.

PS De urmarit: cele 2-3 replici pe care le are politistul in scena cu pianul din apartamentul lui Charlotte Gainsbourg. Eu am ras in hohote.