Transilvania 3 – prin secuime

Prin Secuime

Salina de la Praid, unde este promenada in toata regula (din cate am auzit, este cea mai mare din tara, sau una din cele mai mari); in orice caz, te plimbi prin niste sali imense, unde gasesti sute de oameni care joaca badminton, mananca, alearga, se dau in leagane, se roaga (pentru ca este si o capela ecumenica acolo), sau pur si simplu casca ochii. Pardoseala de sare tocita de atata circulatie este ca de palat.Intri cu autobuzul prin salina, pe un pret marisor – pe masura suprafetei salinei, banuiesc.

Una din salile mari

Capela

Locurile de joaca pentru copii

Si pardoseala care m-a fascinat pe mine

Pe la lacul sfanta Ana

Oi, cioban si un peisaj frumos de tot

Un copac de-a dreptul impresionist

Si lacul sfanta Ana, unde te poti da cu barca pana pe inserat, si unde cei curajosi pot si inota. Trebuie sa platesti intrarea daca esti cu masina – ceea ce este o greseala pentru ca drumul este incredibil de desfundat, mai bine faceti o plimbare de 3 km pana la lac, de  la bariera “rezervatiei”. Cica sutn si ursi, eu nu am vazut decat zeci si zeci de corturi inghesuite.

Visati, va rog

Vise bombastice despre frustrarile de la birou, despre refuzul de a te maturiza, de  a recunoaste ca iubesti si de a-ti asuma acest lucru, cu toate riscurile, de a recunoaste ca toti suntem cavaleri si printese la un moment dat, de a recunoaste ca toti avem  un reality show personal pe care il difuzam undeva in ascunzisurile mintii noastre.

Despre faptul ca toti am ramas pe undeva niste copii si ca nu trebuie sa renuntam de tot la asta.

In sfarsit, despre faptul ca uneori avem chef sa vedem un film frumos si plin de umor despre toate aceste lucruri

Despre toate astea, in The science of sleep, al lui Michel Gondry, cu un Gael Garcia Bernal care nu mai are nimic din aspra  sete de viata spaniola, ci este un visator perfect, cu Charlotte Gainsbourg simpatica si naturala, un film de acum cativa ani, care merita (re)vazut.

PS De urmarit: cele 2-3 replici pe care le are politistul in scena cu pianul din apartamentul lui Charlotte Gainsbourg. Eu am ras in hohote.

Mici na(ca)zuri de femeie

NU reusesc niciodata si nu inteleg cum alte tipe pot:

- sa aiba mereu rujul frumos intins toata ziua; eu nu mai am nici urma de ruj dupa 10 min de cand l-am aplicat, indiferent de marca – de la YSL pana la alea de 2 lei din piata

- sa stea pe tocuri toata ziua (eu pe la ora 2 incep sa imi scot picioarele din pantofi pe dupa birou)

- sa aiba mereu parul frumos aranjat, ca scos din cutie; sa nu para ca au parul lins de vacutza (al meu rezista intr-o forma “standard” maximum jumate de zi de cand ies de la coafor – adica de vreo 4 ori pe an; dupa aceea, orice as face intervine vacutza).

- sa aiba mereu geanta plina de lucruri utile (de la servetele la forfecute si pile, creioane, etc). Si eu am geanta mereu plina, in principal de lucruri inutile, plus vreo 2 memory stick-uri; totdeauna multe hartii. Rujul il gasesc de obicei desfasurat si bine intins pe vreo hartie importanta, plina de semnaturi si stampile, alaturi de un maldar de monede de 10,5 si 50 de bani, manjite bine si ele cu ruj.

-  sa aiba umbrela la ele  cand ploua

PS revin curand cu episoade din drumurile de Transilvania…

Despre etnii, orgolii locale si prejudecati. sau ce inseamna sa te ia gura pe dinainte

Ep. 1  Italia, Milano, 2001.  Romania nu era membra  UE, aveam nevoie de vize ca sa vizitam Italia…

O statie de autobuz marginasa in zi de 1 mai (cand 99% din milanezi sunt plecati din oras). In statia de autobuz, eu, o tanti italianca de vreo 60 de ani si vreo 5 asiatici. Tanti se uita urat la asiaticii care isi permiteau sa vorbeasca in limba lor neinteleasa si pareau sa se simta chiar foarte bine, si se tot retragea spre mine, aruncind priviri pline de inteles inspre zona asiatica a statiei. Pana la urma (autobuzul intarzia, era doar zi de sarbatoare), intra in vorba cu mine si imi zice: “Vai, ce bine ca macar suntm 2 italience, cu toti extracomunitarii astia de jur imprejur.” M-am uitat la ea zambind si am reusit sa scot cu cel mai machiavelic ton de care am fost in stare:  “Stiti, si eu sunt extracomunitara!” Dupa care i-am ranjit (sper) periculos.

Ep. 2  Cluj, 2005 

Toata lumea la unison (prieteni, familie, etc) : vai, dar cum te duci tu la miticii aia…

Ep. 3  Bucuresti, 2005-2008 birouri diferite de multinationale.

Nesfarsite si rasuflate bancuri cu “noooooooo”, “amu ce mai e la Cluuuuuj”, si ardelenii “mai inceeeeet”. Just for the record, oi fi eu nascuta in Cluj,  dar  mama e nascuta in Oradea, din parinti macedoniano-maghiaro-evrei, iar tata e buzoian neaos. 

Ep. 4, Cluj, 2009, un birou din centru

Aud ceva de genul “scuze ca vorbesc asa de aia din sud, stiu ca esti din Bucuresti…”.  Eu nu stiam. Bine ca s-au gandit sa imi spuna si mie.

Update: aflu ca multi dintre colegii mei “stiu” (din surse sigure, ma intelegi) ca sunt “mitica” .

Transilvania 2

Am ajuns din intamplare week-end-ul trecut pe urmele sasilor din Viscri.

La Viscri ajungi din Bunesti, un sat intre Brasov si Sighisoara. Aici nu mai gasesti decat 25 de sasi (din cate ne spune organista bisericii, care este si ghid), toti maturi si batrani, si nici un copil. Mai gasesti un muzeu nu foarte mare nici foarte bogat dar inteligent amenajat, astfel incat poti sa vezi putin din viata sasilor de acum 100 de ani, biserica fortificata destul de bine conservata si turnul principal cam darapanat , casele vechi si frumoase, o viata rurala cum scrie la carte, cu cai, curci si gaini care stau pe ulita, un peisaj de vis si un drum ingrozitor ca sa parcurgi cei 7 km care despart Viscri de drumul national.

Dar sa nu ne lungim cu vorba, pe scurt:

Casele din Viscri

..modelul meu favorit pentru sedinta foto

…copiii din Viscri ..

…comertul din Viscri …

…biserica fortificata si turnul din Viscri ….

..muzeul din Viscri cu uneltele, imbracamintea, inscrisurile si viata sasilor …

…high-tech Viscri…

…si, pentru ca nimic nu poate fi perfect, drumul spre Viscri